Scrisoare

Iti scriu scrisoarea asta pentru ca vreau sa stii ca inca nu te-am lasat... Sunt inca aici... Si vreau sa stii exact cum a fost...

M-am nascut dintr-o privire... Eram mica si stiam doar sa ma joc cu cei din jur... Imi placea tot ce era colorat si avea beculete... Imi luau ochii micile atentii... Imi placea sa fiu rasfatata... Eram fericita in prostia mea, fiind mintita de toti cei implicati in cresterea mea. Aici nu vorbesc de Mos Craciun din pacate, ci de prefacatorie... Am mai crescut putin si am inceput sa realizez cate ceva despre cum merg lucrurile...dar aveam acelasi joc si aceasi dorinta in priviri...

Ca o mica paranteza, ai observat vreodata cum se joaca un copil? Ador sa ii privesc... Isi construiesc propria lor societate, traiesc sub aceleasi reguli si se coordoneaza mai bine decat adultii. Se supun unui lider sau isi respecta echipa, pe care au grija sa nu o dezamageasca... Se pierd complet de realitate imbratisand pentru cateva clipe o stare intre constient si subconstient... Pacat ca asemenea calitati lipsesc cu desavarsire adultilor...

Tin minte si acum cum ma alintau... Eram centrul atentiei peste tot si in fata oricui. Fiecare isi prezenta ofranda in fata mofturoasei mici... Apoi am ajuns o simpla obisnuinta. Am inaintat in varsta si am fost obligata sa invat sa ma descurc si singura. Deja nu ma mai tineau in puf, ci imi stricam frumusete de sandalute pe asfaltul imbacsit de vremuri al unui Bucuresti topit de caldura si indiferenta. Ma simteam inca dependenta totusi... Mai cadeam, dar aveam grija sa tip ca sa fiu ridicata.

Apoi a urmat un capitol decisiv din viata mea... momentul in care am invatat ce inseamna "socializarea" in sensul oamenilor cu buletin. Deja mi-era rusine sa mai umblu cu "mama"... Am renuntat chiar la sandalute si mi-am luat balerini... Imi traiam rutina mea care imi asigura linistea spirituala. Deja nu mai vroiam culori. Ascultam rock si mergea negrul... Si imi traiam rutina... Si imi traiam rutina... Si rutina a inceput sa ma roada... A inceput cu stomacul, si a urcat in plamani printre zecile sau chiar sutele de pachete de Pall Mall lights... apoi a ajuns la inima...

Si m-au ucis. Mi-au taiat radacinile si m-au ingropat in amintirile lor gri. Si atunci cum de mai scriu? ...afla ca si o amintire poate sa scrie... mai ales o amintire inundata de vina si regrete... probabil va fi altul sa-mi ia locul, desi gandul asta imi musca din piept... ma gadila totusi la orgoliu sa stiu ca amintirea mea va arunca o umbra rece si grava pe toti cei care vor urma...

Si daca voi reusi totusi sa renasc, ai grija de mine...
Si daca voi reusi sa ma adun din nou, lasa-ma sa cad si sa ma ridic singura...
Si daca....

Cu drag,
Iubirea.