Festin medieval de senzatii

Sighisoara... e o lume paralela, un univers izolat, mototolit si aruncat in Transilvania. Sighisoara e un colt de pamant ghemotocit si imbrancit caruia ii sunt ticsite toate organele in cetatea care pentru cateva clipe pe ani renaste...

Urcam trepte in nestire, intrandu-mi gestul de a ridica piciorul deja in reflex... Felinare desprinse din timpuri medievale zaceau intr-o stare de betie, imbracate cu panze tesute din boabe de margaritar... palpaia o lumina timida, ruginita care varsa in casa scarii senzatia de loc uitat... continent virgin,
nepatruns de mizeriile lumii noi.

Si am urcat... 1... 2........174...175....176... mi-au parut doar 5 trepte...
Mirosea a lemn si ma pisca pe nas, inainte
sa plonjeze in plamani ca o povara...
Si eram doar noi doua. Ne tineam de mana, urcand....

In capul scarilor se facea o trecere subita de la senzatia de protectie si adapost indusa de acoperisul de lemn la o realitate violenta, o lumina cu probleme hormonale, isterica si cruda, inundandu-ne retina. Si aerul se misca altfel, nu mai gadila, plesnea cu furie, dezgolind trupuri, devorand carne si zgariind oase. Si eram doar noi doua. Ne tineam de mana, mergand...

Si dupa a fost bezna si liniste. Tacea si felinarul si vantul si noi mergeam... Ca si cum trecuseram granita spre un taram neumblat, uitat... Eram pe aceasi alee a cetatii, intr-un timp suspendat. Si noi mergeam asteptand... Nu stiam cu siguranta ce asteptam, dar stiam ca atunci cand se va intampla vom sti si vom pune punct asteptarii.

Brusc, acorduri si voci, soapte si siluete, umbre si lumini... Si noi nu mai asteptam. Ne-am asezat pe piatra cubica si denivelata care emana caldura.

Erati peste tot, nu va cunoscusem dar ne stiam...Nu va vedeam, dar auzeam fiecare rasuflare.
Cantati. Si ce frumos cantati, pierzandu-va ca intr-un ritual, asumandu-va un rol in piesa
de teatru fara scenariu. Si nu mai eram doar noi doua...

Timpul lasase din nou nisipul sa se scurga... dar cine il mai stia? Impunatoare, cu ziduri masive de piatra, zacea Biserica, arcuindu-se in jurul chitarilor pentru a le amplifica sunetul. Ei stateau pe scari. Noi pe piatra cubica...

Cate ore sau ani am uitat cu voi atunci nu mai stiu... Parca impreuna formam un organism
complex si parca tot ceea ce traisem sau gandisem pana in momentele respective imparteam toti, fara sa fi schimbat un cuvant sau sa va fi mazgalit vreodata trasaturile in minte...

Si au ramas acolo multe... multe amintiri si regrete... Au ramas in Sighisoara pe piatra cubica
din fata profanei Biserici... Cand am plecat eram doar eu.

Dormi?

Ascult radio piticova. E un radio simpatic cu iz de drumetie si vremuri uitate... cu mici defecte de transmisie sau zgomot de fundal, care imi aduc aminte de ultimul vin fiert cu muntele.

Mai scot cate o vorba trasa cu clestele pe mess.

E deja 2:31... o ora bizara... la 2:31 e ori prea devreme ori prea tarziu pentru tot ceea ce vrei sa faci...

Se aud tastele cum plescaie pofticioase la fiecare atingere...
Se aude si ceasul care ma cearta in fiecare secunda care trece si ma departeaza si mai mult de amintiri, ca un fel de metronom al rutinei zilnice...

Nu ma uit la tine pentru ca mi-e frica sa nu te trezesc privindu-te...
E bezna in camera, dar totusi disting obiectele din obisnuinta... Doar lumina asta pervers de puternica ce se emite din ecranu calculatorului iti arunca niste raze pe trup...

Imi aprind o tigare. Aud cum sfaraie tutunul la contactul cu focul ce il mistuie ca un ultim strigat, parca tatuand cu modele complexe hartia in care e invelita planta.

Te intorci, vrand sa ma ispitesti sa te privesc... in somn iti dezgolesti pantecele...
Nici nu trebuie sa mut ochii de pe taste ca sa te stiu...
Te stiu ca esti un infinit compresat, o haita de simboluri sub o aparenta umila. Esti un contrast si o contradictie...

Si ca un torent te trezesti si ma strigi, de parca visai tocmai ca eu nu te priveam...
Mi-e frica sa nu iti gresesc... Mi-e frica sa nu te intinez cu gandurile mele degradante...
Sau sunt doar egoista. Pentru ca simt ca esti mult mai puternica.
Mi-e frica sa nu ajung doar o naluca, uitata undeva in privirea ta ludica.
Poate asta e tot, un joc in care regulile se invata pe parcurs...

Te intinzi mofturoasa si apari intr-o armonie perfecta cu trupul tau, pe care il pierzi din nou in somn... parca absenta la toate framantarile mele ce mie imi par mai mult decat evidente...
Poate nici tu nu ma privesti, si poate chiar iti pui aceleasi intrebari...

Acorduri de saxofon evadeaza si se izbesc de peretii timpanului. In surdina clapele se succed cu un debit considerabil mai mare, ca o ploaie de sunet ce zdrobeste in coborarea ei alama.
Cu o intensitate ce creste pana la climax, saxofonul respinge atacurile cu un strigat. Mi se infioara spatele, de parca mici impulsuri electrice ar curge pe maduva spinarii, ajungand surde spre final...

Irisii imi fug, magnetizati spre tine. Acum visezi? Inchid ochii si ii tin sub lacat...

Alearga acum alta melodie, desprinsa parca din cutia prafuita de bijuterii a bunicii, cu un ritm sustinut, trist dar intelept, care accepta....

Nu rezist si privirea imi scapa pe fruntea ta... Coboara incet, descifrandu-te in cel mai mic detaliu, desenandu-ti harta si analizandu-ti relieful. Ating culmile sprancenelor acum, conturate si aproape simetrice. Si cobor,
impinsa de o himera inspre ochi...

Se termina melodia.
Trezita din somnul pe care nu sunt sigura ca l-am dormit, grabesc ochii iar spre ochii tai, pe care ii surprind inchisi...

Nu-mi spune ca tu ai dormit in toiul tuturor clipelor...

Pierdut pe un peron... Ofer recompensa!

Ma uitam la ei si afisam rictusul inconfundabil... Nu stiam daca era exact momentul sa rad, dar stiam ca nu trebuie sa ma ia pe nepregatite... Si ma uitam la ei... Si ma uitam prin ei si prin zecile de margelutze atarnate si de vise ingropate...

Mai luam o gura de bere... Imi pisca limba si obrajii pe interior... Se agita inca si o inghiteam in cantitati mari. Simteam cum se uneau particulele si formau un corp solid ce se batea cu peretii esofagului meu... Il impingeam si cu mai multa ura... Spalam tot pacatul cu un fum, care imi inunda trupul cercetand parca un loc nou, nedescoperit... dezbinandu-se in cat mai multe radacini care nu isi gaseau linistea pana nu imi intinau plamanii cu mazga lor. Abia apoi imi paraseau fiinta si isi incepeau ritualul aerian, imbratisand in cercuri diforme obiectele din jur... Fumul se mula si mangaia ispititor in drumul lui nociv fiecare obraz de la masa...

Eram departe de mondenitatile lor care musteau a ura... Imi alerga prin corp un tren de imagini si de fantezii... Si se derulau ca o istorisire a unei amintiri netraite, batand acelasi ritm pe sinele pe care am umblat de atatea ori incat de fiecare data descopar ceva nou.

Si te-am vazut... Erai atat de prost conturat incat umbra nu isi mai gasea locul si se agita in jurul tau. Stiam ca esti tu. Mi-ai batut la usa... Era trei dimineata. Cuprins de nerabdare ai daramat usa si ai gonit spre dormitorul meu. Te-ai oprit in prag cazut pe ganduri pentru o clipa, dupa care ai alergat fara ezitare spre mine. M-ai trezit in cel mai brutal mod posibil. Ai aruncat cu visele si somnul meu pe pereti. Mi-ai impachetat niste haine si le-ai mototolit intr-un rucsac. Eu nu am zis nimic. Te priveam cum te zbateai in jurul meu... erai beat de la excesul de sentimente. Erai plin de contradictii. M-ai privit si am stiu... Te-am luat de mana si am fugit... am fugit... am fugit... am fugit si fugeau cu noi versuri si lasam in urma chipuri si nume....

Si am ajuns la gara... Si am ajuns undeva... cu trenul de imagini... Nici noi nu stim unde... Undeva unde marea spala crestele muntilor si turturii plang, sclavi in fata soarelui...

Am mai luat o gura de bere... Si mi-am sters rictusul de pe fata.... Nu isi avea rostul... Am pierdut inca un tren.

Scrisoare

Iti scriu scrisoarea asta pentru ca vreau sa stii ca inca nu te-am lasat... Sunt inca aici... Si vreau sa stii exact cum a fost...

M-am nascut dintr-o privire... Eram mica si stiam doar sa ma joc cu cei din jur... Imi placea tot ce era colorat si avea beculete... Imi luau ochii micile atentii... Imi placea sa fiu rasfatata... Eram fericita in prostia mea, fiind mintita de toti cei implicati in cresterea mea. Aici nu vorbesc de Mos Craciun din pacate, ci de prefacatorie... Am mai crescut putin si am inceput sa realizez cate ceva despre cum merg lucrurile...dar aveam acelasi joc si aceasi dorinta in priviri...

Ca o mica paranteza, ai observat vreodata cum se joaca un copil? Ador sa ii privesc... Isi construiesc propria lor societate, traiesc sub aceleasi reguli si se coordoneaza mai bine decat adultii. Se supun unui lider sau isi respecta echipa, pe care au grija sa nu o dezamageasca... Se pierd complet de realitate imbratisand pentru cateva clipe o stare intre constient si subconstient... Pacat ca asemenea calitati lipsesc cu desavarsire adultilor...

Tin minte si acum cum ma alintau... Eram centrul atentiei peste tot si in fata oricui. Fiecare isi prezenta ofranda in fata mofturoasei mici... Apoi am ajuns o simpla obisnuinta. Am inaintat in varsta si am fost obligata sa invat sa ma descurc si singura. Deja nu ma mai tineau in puf, ci imi stricam frumusete de sandalute pe asfaltul imbacsit de vremuri al unui Bucuresti topit de caldura si indiferenta. Ma simteam inca dependenta totusi... Mai cadeam, dar aveam grija sa tip ca sa fiu ridicata.

Apoi a urmat un capitol decisiv din viata mea... momentul in care am invatat ce inseamna "socializarea" in sensul oamenilor cu buletin. Deja mi-era rusine sa mai umblu cu "mama"... Am renuntat chiar la sandalute si mi-am luat balerini... Imi traiam rutina mea care imi asigura linistea spirituala. Deja nu mai vroiam culori. Ascultam rock si mergea negrul... Si imi traiam rutina... Si imi traiam rutina... Si rutina a inceput sa ma roada... A inceput cu stomacul, si a urcat in plamani printre zecile sau chiar sutele de pachete de Pall Mall lights... apoi a ajuns la inima...

Si m-au ucis. Mi-au taiat radacinile si m-au ingropat in amintirile lor gri. Si atunci cum de mai scriu? ...afla ca si o amintire poate sa scrie... mai ales o amintire inundata de vina si regrete... probabil va fi altul sa-mi ia locul, desi gandul asta imi musca din piept... ma gadila totusi la orgoliu sa stiu ca amintirea mea va arunca o umbra rece si grava pe toti cei care vor urma...

Si daca voi reusi totusi sa renasc, ai grija de mine...
Si daca voi reusi sa ma adun din nou, lasa-ma sa cad si sa ma ridic singura...
Si daca....

Cu drag,
Iubirea.

Si a fost fuga...

Si am fugit mergand... Si m-am gasit la munte... Si muntele m-a gasit... :)

Cu cine?

Desi imi imaginam fuga cu totul altfel, in viata totul e cum nu ti-ai imaginat... Am fugit cu cineva pe care nu cunosteam pana in momentul respectiv...

Mda... Si daca era psihopat si te arunca intr-o fantana??

Cred ca faptul ca fugeam cu un necunoscut (pentru o zi... si fara conotatii romantice sau sexuale...) m-a impins si mai mult sa fac pasul asta... M-am trezit intr-o zi la gara in fata biroului de informatii.... Am asteptat o ora... "traficul"... probabil ca as fi plecat chiar daca nu ar fi aparut... probabil imi trebuia doar un imbold... imi trebuia doar un branci... :)

Si cum a fost???

A fost aer curat... :D

Mai vreau sa fug...

Eu nu exist fara complicatii... cu cat viata imi pune in fata mai multe obstacole cu atat imi doresc mai mult sa o infrunt. Nu exista nimic mai plin de conotatii negative pentru mine decat banalitatea. Uras zilele in care pur si simplu stagnez... bat pasul... prefer sa se intample ceva... chiar urat dar care sa imi puna in miscare toate puterile mele de rezolvare... Un fel de mind game... Ma joc. Atat.... ce e asa de gresit in asta?

Maine nu va fi niciodata azi...

Vacanta in care fug...

Vreau sa fug... Nu vreau sa-mi iau o Toyota Aygo, dar vreau "sa fac ceva monumental"... pentru mine. Vacanta asta promitea... Noul meu statut de cetatean in drepturi depline ma impingea cu gandul la noi posibilitati. Sunt majora. Asa si? Cu o zi inainte de ziua mea aveam considerabil mai putina minte, fiind deci inapta pentru a supune la o analiza riguroasa candidatii pentru diferite alegeri, pentru a conduce o masina, pentru a bea o bere (legal) sau pentru a-mi asuma raspunderea fata de faptele mele. Da uite-asa se intampla, ca in povestile in care tot incaleca si descaleca cineva sau broscoiul se transforma in ferrari (na, printu e deja last summer), ca fix de ziua mea vrejul de fasole o crescut si s-o transformat in constiinta si aptitudini si responsabilitati. Si de n-ar fi nu s-ar povesti...

Revenind la vacanta... Problema aici este ca vacanta de fapt nu promite. Nimeni nu mai promite. Eu am promis, dar schimbam deja timpul si intram in alt registru lingvistic... Problema aici este ca vacanta de fapt ameninta... E ultima! Si simt deja cum se tarasc limbile pe ceasu care ma chinuia dimineata anu trecut... si eu ma gasesc in aceasi stare letargica. Cea mai urata forma verbala ramane "o sa". "O sa" este un specimen des intalnit in limbajul colocvial, forma populara de viitor, si desi, aparent este o afirmatie, acest "o sa" are talentul de a auneca in sfera negatiei... "O sa" si "n-o sa" ajung deci sinonime, intr-o lume a promisiunilor incalcate.

Singurul "voi" din vacanta asta e "VOI FUGI!". Daaaa.... voi fugi singura undeva departe... voi lua trenul si ma voi opri unde vad cu ochii... voi cauta un loc in tara asta al meu... va fi ca intinerariul initiatic parcurs de eroi legendari ca achaeul Dan-Dionis (cat m-a chinuit, daca inca am flash-back-uri... )... ma voi afla pe mine intr-un loc in care nu m-am aflat niciodata... Cred ca voi savura fiecare moment mai ceva decat se lauda producatorii de ciocolata in reclame...

Sper ca O SA ma sune macar doi prieteni... mama sigur VA suna... mda, si poate O SA-i raspund... si O SA-i zic ca sigur, O SA ajung seara acasa...

EU vs TU

EU e o notiune prea universala, prea "trei-la-zece-mii", incat incercam sa-i dam cat mai multe conotatii personale. EU nu sunt EU... sau bine, nu sunt EU-l tau... Mi-as dori sa fiu martora la o conversatie in care se vorbeste despre EU, numindu-l EA... As crede ca EA este mult mai interesanta decat EU, chiar daca, in final, suntem una si aceasi faptura...Probabil, EU si-ar forma propria parere despre EA, chiar daca parerea lui EU este foarte departe de adevarata EA. Aici intrii TU, spunandu-i lui EU ce crezi despre EA... Ce rezulta din tot acest amalgam de personaje? Trei opinii diferite despre una si aceeasi persoana... EU. Dar Adevarul? Adevarul e probabil undeva la mijloc... Adevarul este in toate cele trei pareri... Adevarul e prea relativ pentru a putea fi tinut strans in palma... Adevarul este o entitate, asociat cu planeta Mercur, planeta ce, in tema natala, reprezinta facultatile intelectuale, expresia personala a individului. Adica EU. Adica TU. Pentru ca TU esti EU cateodata...

Dar, in fine... Cine este acest contestat EU si de ce e in stare?

EU oscilez intre foarte multe stari de spirit. Nu voi sti niciodata procentele de fericire, tristete, sictir, nervi sau plictiseala ce imi alcatuiesc starea de moment (asta vorbind in linii mari). Sunt jumatate colerica, jumatate sangvinica. Sunt un amestec de mentalitatii, zodii, intamplari, experiente, gusturi, noroc.... ca TU, de altfel. Sunt cea pe langa care treci in fiecare zi sau cea pe care o vezi o singura data in viata. Merg cu autobuzul. Invat sau nu. Nu stiu sa gatesc, sa spun mereu adevarul, sa imi tin ordine in camera, sa te uit sau sa te tin minte. Vorbesc prea mult cateodata, cateodata "n-am haz", sunt rautacioasa sau sadica... uneori... ascult la usi sau nu ma intereseaza ce se intampla in jurul meu... Sunt ca TU, dar suntem atat de diferiti... Eu rad, plang, tip, fug, cad si ma ridic, topai, sunt copil... sau gandesc matur?! TU? TU se ascunde pentru ca EI s-au chinuit sa il stearga pe TU cu guma din manualele de istorie personala... Hehe... EI nu stiu ca EU a scris cu pixul inca de pe vremea lui NOI...