Buh-Bye

Plec azi in Franta... Sper sa ma intorc cu tolba plina de povesti... :) ne auzim pe 6 septembrie...

Ne vedem cand ploua...

Cateodata apari de nicaieri ca o tornada de amintiri si trezesti in mine imagini pe care le-am mazgalit cu pixul si am apasat tare, tare pana am rupt foaia.... Ca sa apari tu cu scotch. Urasc scotch-ul. Oricum nu va fi niciodata o pagina noua, asa ca de ce nu intorci foaia si incepi sa scrii din nou?
Asa ca de ce nu intorc foaia?

Am desenat zmei si buzdugane, si printese si broscoi... Si iesisera atat de frumos... Erau foarte realiste. Ma chinuisem sa arcuiesc fiecare geana a fetelor indragostite de cavaleri si sa lungesc limba broscoilor care purtau intotdeauna coroane. Scrisesem poezii despre chinezoaice care aveau ochii mici si ingusti numai pentru ca traiau in lumea lor de basm si reuseau sa deschida ochii doar cand simteau intr-adevar prima furtuna la lumina lampioanelor rosii cu dragoni... Scrisesem povesti despre razboinici care isi acopereau calcaiele cu o armura speciala, dar intotdeauna se lasau doborati de o privire.... Tineam caietelul sub perna si il incarcam cu ganduri numai in momentele in care stiam ca nu ma priveste nimeni. Ca un fel de ritual, gandurile se scurgeau prin pasta albastra doar dupa ce apareai ca o tornada, ciufulindu-ma si lasandu-ma sa ma pierd uitandu-ma dupa tine ore in sir dupa ce plecasei deja... Strada se incovoia indemnandu-ma sa fug dupa tine, sa iti mai soptesc o data, de frica sa nu ma fi auzit in graba in care a alergat timpul pe langa noi. Dar nu o intelegeam... Ma intorceam la foaia mea si ii sopteam ei... 

In timp, tornada s-a imblanzit... Era o ploaie calda de vara, in bratele careia ma uitau clipele... Incalzirea globala, mi-a uscat norii si a secat raurile.... In si mai mult timp, ploaia a tacut...

Si a tacut... Si am tacut...







Si iar vine ca o tornada...





Si tace...





Si tac...













De ce nu intorc foaia?

Cateodata, poate e bine sa te lasi purtat de val... 
poate te duce undeva unde ploua...
si unde, cateodata, poate e bine sa taci si sa asculti cum se izbesc picaturile 
de geam...

Te desenez...

Imi place painea calda, de abia scoasa din cuptor.... Aburii fierbinti si dulci, coaja care transpira prin toti porii un miros familiar... Un miros de acasa si de Craciun. Imi turtesc nasul de geamul inghetat si desenez cu degetul pe el... 

Desenez fete si fulgi de zapada si zambete si nori si pe tine cateodata... si.... si mi-e dor de iarna... 
Si mi-e dor de focul care trosneste si zilele care 
cedeaza in fata noptilor... 
Si mi-e dor sa aud vantul cum fluiera, 
crescand si scazand in intensitate intr-un ritm sacadat. 

Vreau sa imi pun manusile care imi sunt mult prea mari si puloverul de lana care ma pisca... 
Vreau sa am nasul rosu si sa beau vin fiert cu scortisoara si mar, care sa-mi friga limba si sa
ma intepe pe gat. 
Vreau sa fugim prin zapada, sa ne impiedicam si ne aruncam pe patura de nameti.
Sa razi de mine ca mi-am acoperit si ochii cu fularul care imi ajunge de sapte ori in jurul gatului.
Sa rad de tine ca rosesti de la frig...

Sa fugim la munte cu trenul si sa facem cel mai fioros om de zapada... 
Sa poata fi vazut de la poalele muntelui... 
Sa vegheze drumul celor care urca...
Sa ii punem o oala mare si rosie pe cap 
si sa se pravaleasca pe noi ingropandu-ne sub un cearceaf de gheata.
Si vreau sa mancam supa incinsa in cabana si sa ne strangem multi, prieteni de munte, in jurul
unei chitari, care, pentru o seara doar, sa adune langa ea suflete necunoscute, legate doar de
sunet si omenie.

Sa imi spui o poveste si sa ascultam vijelia... Sa ne desparta de ea doar un teanc de trunchiuri de copaci stilizati... si o gazda primitoare. Sa urle dihanii afara si sa zgarie vantul geamurile, sa se amestece fulgii si sa danseze, iar tu sa-mi spui ca va fi bine si ca mai aduci o plapuma....

Vreau sa adorm atunci si sa nu visez nimic.... Si cand ma trezesc sa mai desenez putin cu degetul
pe geamul aburit de respiratia mea.