Etichete

Cine esti?

Te rog nu-mi spune cum te cheama...
Daca ma duc la magazin si vreau sa cumpar o tigaie si o intreb cine e, Tigaia,
abila manuitoare a resurselor comunicarii, imi va ocoli raspunsul clar si simplu:
"sunt Tigaia", ci va incerca, prin tehnicile ei dezvoltate in ale marketing-ului
sa imi spuna ca pe ea, ouale prajite ies aurii si imi va arata coama ei din galusti metalice.

Si tu, tu nu esti decat "Ion Popescu" din Romania?





Te intreb din nou.... Cine esti?

Te rog sa-mi povestesti...
...daca atunci cand erai mic ti-ai julit cotul in gard
...daca iti place mirosul de chibrit ars
...daca ai furat tigari de la parinti si te-ai ascuns in baie, innecandu-te cu fumul de plastilina
...daca ai visat la "Georgescu" din banca I tot ciclu primar si ii scriai numele pe toate paginile de la dictando-ul de romana
...daca ai fugarit colegii in generala si, cand i-ai prins, ai uitat care era motivul urmaririi
...daca i-ai gatit mamei si ai murdarit 
13 oale si 4 polonice pentru un cartof ars
...daca te-ai mandrit cand nu te-a prins ca ai copiat si ai luat cea mai mare nota
...daca te-ai sarutat prima data de fapt mult mai tarziu decat atunci cand cred toti ca s-a intamplat
...daca te-ai ametit din doua beri
...daca ai falsat la karaoke
...daca de fapt nu tu ai vrut sa va despartiti
...daca si acum tresari cand ii auzi vocea
...daca ai fost Om vreodata?

Fa-ti un ecuson.
Scrie pe el ca iti plac rodiile si ai par pe degetul mare de la picior.
Scrie ca o suni pe mama ta dupa fiecare esec si ca numai ea stie cum sa te mangaie pe cap.
Scrie ca ti s-au rupt pantalonii atunci cand ai alunecat pe gheata fugind dupa masina care ducea la ea.
Scrie ca de fapt ai mintit cand ai zis ca ultima data ai plans cand erai mic....
Scrie cine esti...

Poate nu ai talent la desen, dar macar deseneaza-l pe "Ion" (in creion, nu?) cu aripi de gargarita...

Impatureste hartia si lipeste-o pe interiorul capacului cutiei de cadou pentru ea.
Poate odata o sa i-o arati...
Si poate, atunci cand o sa o deschida, curioasa, 
si o sa o citeasca contrariata, 
tu o sa il cauti pe el si nu o sa mai gasesti 
decat o pana de vultur si o umbra de culoare....

Si ea?
Ea o sa zambeasca si o sa-ti spuna ca tot "Georgescu" il chema si pe colegul ei din banca I...

Ma joc...

MORAL... Mortal... Mural... Plural... Pluvial... Fluvial... Jovial... Jurnal... Coral... Portal... Personal... IMORAL

Am fost invatati sa mancam placinta doar dupa masa si nu i-am vazut decat coaja... Pasta fierbinte pitita intre faliile ei mirosea intepat a 
curiozitate....
Tot ce vroiam era sa plesnim coca si sa ne scufundam obrajii in incarcatura
de migdale si mere si pere si portocale si praf magic....
Tot ce vroiau era sa fie o placinta estetica...
Sa castige concursul de miss al placintelor si sa poarte imbujorata coronita
in timp ce tine un discurs despre noile placinte pacifiste si eco-friendly...

Eu disec napolitane. Fiecare strat trebuie sa fie separat de celelalte... 
Provoc fiecare hexagon din blat la o lupta pe savurat si infulecat cu ciocolata care, intre noi fie vorba, 
e sora dulce a cascavalului de pe pizza... 
Lipicioasa si perseverenta, se agata cu gherutele si e un adevarat 
calvar sa reusesti 
sa faci o spintecare impecabila...

Eu sunt detectiv. Cu ochiul meu cu functie de imaginatie integrata
si sforile papusilor va scriu povestea.
Va vad in autobuz sau va vad in metrou.
Cateodata sunteti pur si simplu calatori pe acelasi asfalt...
Cateodata sunteti mult mai mult pentru mine...
Am vazut chiar ieri o poveste alergand spre 381.
Tinea strans la piept o servieta neagra si purta o pereche de pantofi verzi lacuiti.
Ochelarii ii calareau nasul ca la rodeo si parul grizonat
i se incolacea in jurul fetei ca o rama pe un tablou gol.
Am scos lupa si in cateva fractiuni de secunda cat usile de la 381
s-au inchis aprig in spatele lui am concluzionat ca e un om cu un basm
si cu o servieta neagra...
In care poate sta ascuns doar un buton mic mic mic si rosu care declanseaza o armata de furnici... 
Sau poate a inghesuit inauntru un polonic si o supa la plic si 
fuge acasa 
pentru ca sotia lui tocmai l-a anuntat ca termina serviciul mai devreme azi...
Sau poate e doar un bancher grabit....
Fuge spre o banca din cismigiu unde are de facut tranzactii importante cu Linistea...

Fugi si tu. Calca doar pe dungile albe ale zebrei... Ia taxiul si roaga-l sa te duca in cel mai frumos loc din oras.... Ia trenul si opreste-te intr-un nicaieri... Deschide usi ferecate... Urca in blocuri parasite... Imagineaza-ti trasee... Asculta-l pe Nicu Alifantis si gaseste Piata Romana nr.9 ...

Joaca-te....

IMORAL... Personal... Portal... Coral... Jurnal... Jovial... Fluvial... Pluvial... Plural... Mural... Mortal... MORAL

Sindromul Grey Hole... the Bigger-Bang

Si urmeaza clipele in care taci. Asta asteapta toti de la tine.... Nimic.
Si nimicul te apasa teribil, te leaga de brate si te sufoca...
Vasele ti se dilata si incerci sa te stergi de ceata asta tampita care ti-a intrat in ochi....
Doar gandul poate sa se mai joace putin cu tine...
Doar imaginatia ta perversa mai poate sa te faca sa vorbesti...

Ai impresia cateodata ca te-au ferecat intr-un cosciug de carne si muschi...
Ai senzatia ca toata lumea a batut un cui si ca tu ai inchis pleoapa...

Te inneci cu aer si te sufoci cu apa...
Incerci sa pui toate piesele la locul lor... sa vezi exact cum s-a ajuns la sah mat...
Dar cateodata ai impresia ca tu nu ai facut nici o mutare.

E aproape o maladie organica... 
Te privesti pentru prima data de la aceasi inaltime cu tine...
...de abia dupa ce te-au ingropat intr-un joc in care singurul scop era sa descoperi regulile...

Incepi sa sapi. Iti afunzi unghiile in argila jilava si vascoasa... 
Si sapi... si sapi... 
Nu te mai poti opri... 
Singura solutie e sa sapi fara sa stii in ce.... 

Si sapi... 

Si devii masochist, vicios.... 

Te bucuri cand smulgi cate o radacina care a avut 
obraznicia sa te impiedice... 

Si sapi...

Si sapi... 

Ei nu vor afla niciodata!
Ei il jelesc pe singurul dintre ei care nu a trisat... 
Toti vor o sansa....
Toti vor sa joace cu albele, dar pentru ca ochiul e naiv...
...ochiul se lasa mintit, negrul de pe tabla de sah se prelinge peste alb, intr-un proces atat de plastic, incat nimeni nu realizeaza cand s-a facut trecerea si tuturor li se pare firesc sa joace cu piesele gri...
Chiar daca, uneori le incurca intre ele si habar nu au cine castiga.
De parca ar cantari foarte mult melanjul... 
De parca piesele ar fi greu de impins... 
Pana la urma totul se rezuma la un cuvant amestecat prost si servit la rece...
Un cuvant de care nu atarna nici un nod si nici macar o sfoara nu se intinde intre el si tabla...

Tu continui sa sapi, fara sa iti dai seama ca toti au sapat in aceleasi locuri inaintea ta...

Si sapi....

Si sapi...

Si ajungi pe cealalta parte a pamantului, unde lumea sta cu susul in jos si cu josul in sus si
are ochii mici...

Din cauza luminii proaste din tunel, ai orbit... Iti aduci aminte vag de ceata de la inceput,
ceata care metamorfoza tot griul in viata... ceata din plapuma de nori si din apa de ploaie calda...

Ai sapat... Acum astepti, uitandu-te in groapa ta...
Uitandu-te la tine cum sapai...
Acum taci mai in soapta decat ai tacut vreodata...

Shh.... nu mai ai unde sa sapi...

Biletele lipite dimineata pe frigider...

Am mazgalit, cu tupeu si obraznicie, o invitatie si am lasat-o Acolo. Ai gasit-o si ai lipit-o pe usa de la frigider...

TC, it's fun to share my corner with you! :)

Diferente

Cineva mi-a spus mai demult ca e o diferenta intre simplu si simplist, probabil similara cu diferenta intre un drum drept si Cheile Bicazului, m-am dus o data acolo si eram plin de Lacate, dar nu se potrivea niciuna din chei.
Am intrebat de ce?
Muntele era prea prapastios sa-mi raspunda, copacii oameni erau tacuti si barajul avea legamant de tacere.
M-am dus atunci la rau, am vrut sa vad daca pot sa merg pe apa, in schimb mi-au inghetat picioarele, probabil nu cred destul, nici macar cat o farama. i-am cerut iertare raului pentru incercarea mea prosteasca, el a ras si a mers mai departe, mi-a lasat in schimb niste pietre.
Le-am luat si le-am pus in buzunar, acum ele sunt in farfuria mea cu nimicuri, mai putin una care e la gatul Ei.
Cand n-am o solutie, merg, gandurile merg si ele cu mine, daca eu stau si gandurile tind sa stea, asa ca am mers mai departe, si au inceput sa mi se incalzeasca si picioarele.
Ca de obicei cand merg fara sa ma uit dupa Drum, ajung intr-o padure, o fi aceeasi padure, dar de fiecare data are alti copaci. Imi dau seama ca padurea n-are suficienta lumina, sau n-are destula ceata pe jos. Cu rautate am ars paduri pana in temelii, am scos si radacinile si mi-am trimis legiunea de furnici sa aiba grija de ele.
Eu ramasesem cu Lacatele, si pot sa spun ca m-a salvat un glonte si o tasta furata, si intr-un port vechi am descoperit o comoara cu Lacatele mele, si acum imi trebuie o cheie si cuvinte bine alese, asa ca am sa cumpar niste fulgi, o minge, niste taine..si un pachet de tigari

Melanj ambrozic....

Cateodata iti vine sa strigi...
Te strange intr-un torent halucinant, cu o febra faurita in pantece de foc...
Te arunca pe coame infiorate, in vartejuri impatimite, orgasmice....
Tremura in tine tornade de junghiuri si ti se contracta pantecele in spasme din ce
in ce mai profunde, ca un ritm, un puls multi-lateral, o lumina violenta...

Delir, alienare, dementa, proiectile de culoare si caldura sonora, manifeste
materializate ale psihicului, magma cutezatoare care, in miscarea ei necurmata,
parjoleste stavile morale...

Si pentru cateva clipe e a ta din toata fiinta ei, dezgolita de frontiere, sfaramata de inhibari...
Si pentru cateva clipe ii sugi zeama dulce-acrisoara, o storci de seva...

Cam asa s-ar defini Fericirea...

Ciob de oglinda...

Poposeste la usa mea...
...ii maruntesc relieful in miliarde de subunitati, cu vai si creste, cu munti si falii.
O cunosc parca pentru a mia oara, continent virgin de suveniruri.
Se deschide inaintea mea, insa, parca pentru intaia data, cutia de bijuterii prafuita, atat de falnica si eleganta.

O zaresc acum, printre umbrele vremilor in care am privit-o fara sa o vad... E curata, casta... si miroase a maces si a grau....

Zambeste cu coltul gurii, strengareste.
Anii i-au adus bruma si intelepciune, scoici de margaritar si perle din praf de pusca...
Imi ghiceste toate tainele, fara vorbe...
Si tace, acceptand... stiutoare... fiind capabila sa imi deseneze mape in amanunt, dar lasandu-mi foaia pustie...
Si tace, zambind, asteptand sa ma tradez, sa ma pierd in antrenul ludic pentru care am fost faurita.

Si tace... si tac...
Ii strang mainile cutate, si accept, nestiutoare, zambind...

Incertitudine

Ploua cu sulite de meteorit, care, in caderea lor iminenta, sfaramau solzii boltei de arbori... Tacea codrul, incovoindu-si trupul, in fata torentului coleric, dezvelindu-si muschiul si pieptul mutilat.

Intr-un ceas de dementa, nimfa pagana, se destepta, orbita de carnajul sub care se indoia placenta casta, unde isi varsase timp de vremi necurmate tainele si in sanul careia propria-i pulpa fusese faurita.

Sculptata din crengi de fag, de o arhitectura sfanta, se inalta pe pavimentul de ierburi si glod. Sovaitoare, mangaie scoarta amortita si gusta rasina amaruie. Bolnav si schinguit, el zacea letargic...

Furtuna smulgea venele taramului sacru, sub pielea caruia ingropase ea marul muscat. Neputincioasa, zeita eretica, se inlantui de codru, strivindu-si goliciunea de trunchiul lui, ferecandu-si ochii, asteptand pustiul... Isi desclesta insa glasul, lasand sa curga arii care se izbeau de cortina de apa... Sunete pe care nu le rostise vreodata... Note pe care le auzise candva, demult... note dintr-o coasta si pamant...

Subit, innecandu-se cu aerul intinat si prafuit din camera ei de la etajul sase, Maria se trezi. Dezvelind ferestrele ascunse dupa stofa rosie, o secera Soarele, care isi trimitea razele violent printre turnurile de beton... Era din nou toamna si orasul zacea peste mormantul de argila si frunze colorate... Pe noptiera de fag, crestat in centru, sangera un mar uitat...

Cum se aude cand simti...

E intuneric. Atat de intuneric incat si umbrele se impiedica.
E intuneric si e liniste. Atat de liniste incat respiri in soapta. 
E intuneric si e liniste si miroase ca in primul ajun de Craciun
stingher.

Si zace pianul, letargic, surd, frivol, ascuns sub tampla unui edificiu 
flegmatic. 
S-au pierdut vremi ireale si au pierit corzi, apatice. 
Nu mai sta nimeni de veghe, sucomband si renascand pe ritmuri ludice...
S-a scurs ceara si a cusut clapele intre ele...
S-a asternut o stofa de praf peste degetele pianistilor care i-au zgariat 
limbile de fildes.

Am un tabiet bizar. Te privesc in fiecare seara, stand nemiscat, titan
de lemn...
Iti cunosc forma, iti stiu ridurile si ti-am invatat harta... 
Nu iti mai rezist... 
Am pierdut prea mult Timp punand in balanta pofta de simtire cu 
sutele de grame de neizbanda...  
Ma incumet... 
Ma apropii, pasind pe podeaua de pietre cubice denivelate rece si 
austera...
Cu un gest timid ridic capacul sarcofagului din brad si nuc...

Tu dormi! In seara asta am de trecut probe grele...
am de repetat canoane si de slefuit vise...
coregrafii, papusi cu ochi de sticla, pedale de acceleratie si unde sonore...
Vreau sa te reinviu... ca sa pot dansa din nou cu tine cand se face dimineata...

Vi Se intampla si voua...

Vi Se intampla tuturor...
Cand eram mici construiam castele de nisip cu luptatori greci, bombardam musuroaie de furnici
cu aerul de la pompa de bicicleta, conduceam avioane din frunze care aterizau pe Soare...
Eram seriosi si responsabili cand salvam printese de la innec si niciodata nu ne temeam de Spani...
Eram, poate, mai logici si mai organizati decat suntem acum...
Eram, sigur, mai frumosi si mai fericiti...

Au trecut ani de atunci... ani care au asternut praf si riduri pe chipurile de cauciuc ale papusilor chinezesti...
Au trecut zambetele si au pierit Ilenele... s-au trezit Frumoasele si s-au uitat in oglinda. Si-au dat cu ruj... Au incaltat pantofii rosii ai mamei... Si-au agatat de gat ghiulele colorate...
Au trecut... nu Vi Se pare?

Ti-am desenat o cutie... O cutie in care gasesti si Flori si Baobabi... 
E o cutie de carton, veche si murdara... genul de cutie in care probabil ai alergat si te-ai impiedicat... e genul de cutie de carton care juleste genuchi si pe care nu o uiti niciodata...

Caut usa ta.
Imi dau seama ca e a ta pentru ca miroase a scortisoara si portocale si cateodata e rosie...
O sa iti las desenul pe jos.
Daca il vezi, sa nu calci pe el...
Ridica-l...
Uita-te pe fuga macar la el...
...si adu-ti aminte de vremea cand tuturor Vi Se intampla.
Impatureste-l si ascunde-l in portofel...
pe langa biletele la concertele zmeilor cu chitari din praf de tunet si bonurile sterse de la super-market.

Poate cateodata o sa ai nevoie sa ti se intample... si poate o sa gasesti tot ce iti trebuie in cutie.

  Entry-ul de astazi este dedicat unui Om care a trecut prin batalii seculare cu pitici incorsetati si care a invatat ca voua
Vi Se intampla mai rar... Acum te intrebi daca e vorba de tine, nu?

Mozaic dezordonat de cuvinte...

Ma enerveaza ca nu sunt niciodata in stare sa imi tin ordine in camera. Las lucrurile sa isi dezvolte un ecosistem, aparent haotic, dar caruia reusesc sa-i deslusesc trasaturile.
Regula de una simpla, e ca, intotdeauna, ce caut e sub tot ceea ce nu ma intereseaza, ascuns, supunandu-ma la tot felul de probe cu zmei si balauri pana sa reusesc sa apuc un colt... sa imi plimb buricele degetelor pe fibra aspra,
sa recunosc fiecare petic... 
sa cobor si sa urc in incercarea mea de recunoastere, desenand o harta mentala cu prapastii, pesteri si comori...
Se impune sa ma innec cu cea mai mare imbucatura de aer, si sa risc... Am ales.
Sigur tu esti, oricat de bine te-ai ascunde...

Cateodata gresesc...
cateodata e alta culoare, calitate impalpabila, care poate fi deslusita doar cand o privesti in cea mai pura si rece lumina... cateodata e bine sa te uiti la lucruri in lumina aruncata de becul de la frigider...  dar pare atat de absurd...

Am in camera gramezi de hartii scrise cu ani in urma si mototolite...
am prieteni paienjeni, care tes margaritar in jurul clapelor de la pianina intinata de mainile
care au visat pe muzica ei odata... am peretii scorojiti de urmele de la afisele lipite cu scotch si rupte dupa ce "am crescut"... In camera mea zace fum de la betisoarele arse iarna trecuta....

Cateodata reusesc...
cateodata imi imaginez ca am o masina de tocat carne si un aspirator... 
Atunci ma uit in jur, si camera mea e goala, ca o foaie alba care asteapta sa scrii prima fraza...
Cu atat e mai greu, pentru ca ai ajuns la punctul in care realizezi cate posibilitati ai,
si nu stii daca sa alegi sa scrii cu creionul, cu stiloul sau in tus...
Daca nu dadeai cu aspiratorul, sigur gaseai o scrisoare aruncata de la care sa pornesti...

Nu trebuie neaparat sa te apuci din nou... Poti sa lipesti foile, sa intelegi culorile si sa faci un mozaic...

Campania de Plantat Canapele

Alearga Lumea, depasindu-ma cu mult in fuga lor dupa infinit... Eu stau.

Am o prietena musca. 
Se invarte, modeland in zborul ei opturi orizontale... 
Ameteste atat de mult incat, dupa ce inchide cifra cu o ultima sfortare de aripi,
i se pare ca atinge noi culmi, iluzorii, de unde celelalte muste se pierd, ca niste puncte
mazgalite pe o foaie ascunsa in carul cu fan...

Vede Lumea, tinand ochii inchisi si nu realizeaza ca sunt prinsi intr-o sfera... Eu observ.

Imi deschid o Canapea undeva in centru...
O sa o vopsesc in gri si voi ipoteca vise. 
Le voi strange pe toate intr-un sac si le voi pune la invechit... 
O sa pun si o sticla de vin, pe care o pastram pentru "o zi speciala"...
Si noaptea, inainte sa ma intind pe Canapea, in timp ce voi continuati cu fuga voastra in sens giratoriu, ma voi imbata cu povesti din sacul meu
 si imi va creste barba pana la genunchi.
O sa imi scrie copiii scrisori si o sa ma roage sa le aduc soldatei de tinichea
si printese in costum de balerine de Craciun...

V-ati vandut visele...

El s-a asezat pe Canapea si nu si-a uitat visele.
Poate cateodata toti avem picioare de lemn, dar atunci cand fugim se scurteaza...
Am invatat ca Lumea are picioare scurte.
El a propus Canapele pentru toti...
Luati un loc si o gura de vin....
R.A.T.B.-ul, seful si profa de romana intarzie ora asta...

p.s. infinitul e mai aproape atunci cand stai si observi...
realizezi, poate, ca e mai bine sa te invarti in patrat...
...acolo incape chiar si un coltar :)

The Awful Truth

O sa ma laud putin si o sa va arat ultima editare... de fapt sunt doar niste pensule in photoshop... Idea oricum nu e menita sa atace pe nimeni, stit ca puteti da mereu "rotate image" ;)
So, this is what I made this morning... I'm kind of numb...

[mai multe imagini aici]

Povestea piticului care nu ajungea la pedale... sau cum sa zbori cu o singura aripa...

Se ia un mar, doua scobitori, seminte de stele si o lingurita de vise.... si gata... 
..daca sufli si te dai de trei ori peste cap ai un pitic... un pitic pe creier...
Nu exista lucruri magice...
nu exista printi pe cai albi si broscoi de pupat... 
nu exista trucuri si vrajitori fara oglinzi ascunse sau papusi cu sfori...
poate nici noi nu existam decat pe creier, legati spate in spate cu piticul...

Te inneci din nou cu licorile tulburi... E poate singura cale prin care piticul ia fraiele... 
Se aseaza sus pe cel mai inalt pisc al gandirii, poate chiar se urca in turnul de fildes, si de acolo, iarba e mai verde, curtea vecinului e mai mica si tu poti sa fi Batman in straie de calugarita...

Mai ia o gura si calugarita incepe sa isi deschida lasciv nasturii la roba... e demi-sec... piticu deja se pregateste de un salt din turn...

Am visat aseara ca zburam... "M-am facut avion" si planam intr-un cer violet... Era violet pentru ca asa vroiam eu sa fie... Asa vroiam eu sa il vad... Nu exista nici macar culori, ci e vorba de raze de lumina dominante... e o iluzie... de ce e normal ca natura sa fie verde si cerul albastru? Pentru ca asa am vazut-o toata viata?! Poate daca am face o campanie de vopsit frunzele in rosu, cei care s-ar naste acum ar trai cu impresia ca asa a fost dintotdeauna... Ce ciudat ca toata viata ti se poate schimba intr-o clipa...

Ce cliseu, pacat ca mai pica avioane sau mai aluneca pitici peste balustrada...

P.S. Am gasit o cheie pe strada... e mica, indoita si botita, dar poate deschide ferestre... ;)

Esente tari si ceai la Vasiliada...

Si am ajuns acasa.... Acasa.... unde au sens toate si unde poti sa scuipi pe strada...

Si poate Bucurestiul nu are nimic...
poate nu are magazine cu aromaterapie si sclipici...
poate nu are statui pe frontoane incoronate cu litere aurii... 
poate nu are zambetul pe buze si esarfa rouge.... 
poate e un oras auster si gri ca o guvernanta cu ghetute pana la 
glezna si fusta apretata... 

...dar poate sunt ei orbi...

...dar poate Bucurestiul nu se deschide in fata tuturor...

Orasul meu e mic.... mic de tot. Daca esti in fata Parcului Tineretului si intinzi mana acoperi cu degetul mare tot Intercontinentalul si ciupesti putin si din magazinul Unirea.
Orasul meu e atat de mic incat ar incapea tot intr-un glob de cristal pe care daca il intorci vezi cum ninge peste strazile lustruite cu guma de mestecat.
Orasul meu are mainile murdare de ciocolata si bea ceai cald cu miere si lapte la Vasiliada.
Orasul meu are geamuri mici mici si scorojite cu obloane crapate prin care, daca tragi cu ochiul, vezi comori de pirati si gandaci de bucatarie care construiesc palate.
Orasul meu are strazi mici si inghesuite baricadate cu multe caramizi rosii si locuri vrajite incorsetate intre edificii cu snur gri.
Orasul meu are usi cu gauri in care au fost batute cuie care au scos alte cuie...
si alte cuie... 
si alte cuie...
atat de multe cuie incat am construi un Tour Eiffel cu doua moturi...


In fine... Orasul meu e un adolescent la pubertate, cu cosuri, gafe si vise mari... cu revistele porno ascunse in manualele de mate si cu carti semnate de Cioran pe care le citeste cand se scufunda in spuma din cada.... Orasul meu e un adolescent cu parul ravasit si care roseste...

Orasul meu sunteti voi... si cateodata eu, cand nu fug...

P.S. Esentele tari se tin in sticlute mici... mici de tot... care incap intr-un glob de cristal...

Buh-Bye

Plec azi in Franta... Sper sa ma intorc cu tolba plina de povesti... :) ne auzim pe 6 septembrie...

Ne vedem cand ploua...

Cateodata apari de nicaieri ca o tornada de amintiri si trezesti in mine imagini pe care le-am mazgalit cu pixul si am apasat tare, tare pana am rupt foaia.... Ca sa apari tu cu scotch. Urasc scotch-ul. Oricum nu va fi niciodata o pagina noua, asa ca de ce nu intorci foaia si incepi sa scrii din nou?
Asa ca de ce nu intorc foaia?

Am desenat zmei si buzdugane, si printese si broscoi... Si iesisera atat de frumos... Erau foarte realiste. Ma chinuisem sa arcuiesc fiecare geana a fetelor indragostite de cavaleri si sa lungesc limba broscoilor care purtau intotdeauna coroane. Scrisesem poezii despre chinezoaice care aveau ochii mici si ingusti numai pentru ca traiau in lumea lor de basm si reuseau sa deschida ochii doar cand simteau intr-adevar prima furtuna la lumina lampioanelor rosii cu dragoni... Scrisesem povesti despre razboinici care isi acopereau calcaiele cu o armura speciala, dar intotdeauna se lasau doborati de o privire.... Tineam caietelul sub perna si il incarcam cu ganduri numai in momentele in care stiam ca nu ma priveste nimeni. Ca un fel de ritual, gandurile se scurgeau prin pasta albastra doar dupa ce apareai ca o tornada, ciufulindu-ma si lasandu-ma sa ma pierd uitandu-ma dupa tine ore in sir dupa ce plecasei deja... Strada se incovoia indemnandu-ma sa fug dupa tine, sa iti mai soptesc o data, de frica sa nu ma fi auzit in graba in care a alergat timpul pe langa noi. Dar nu o intelegeam... Ma intorceam la foaia mea si ii sopteam ei... 

In timp, tornada s-a imblanzit... Era o ploaie calda de vara, in bratele careia ma uitau clipele... Incalzirea globala, mi-a uscat norii si a secat raurile.... In si mai mult timp, ploaia a tacut...

Si a tacut... Si am tacut...







Si iar vine ca o tornada...





Si tace...





Si tac...













De ce nu intorc foaia?

Cateodata, poate e bine sa te lasi purtat de val... 
poate te duce undeva unde ploua...
si unde, cateodata, poate e bine sa taci si sa asculti cum se izbesc picaturile 
de geam...

Te desenez...

Imi place painea calda, de abia scoasa din cuptor.... Aburii fierbinti si dulci, coaja care transpira prin toti porii un miros familiar... Un miros de acasa si de Craciun. Imi turtesc nasul de geamul inghetat si desenez cu degetul pe el... 

Desenez fete si fulgi de zapada si zambete si nori si pe tine cateodata... si.... si mi-e dor de iarna... 
Si mi-e dor de focul care trosneste si zilele care 
cedeaza in fata noptilor... 
Si mi-e dor sa aud vantul cum fluiera, 
crescand si scazand in intensitate intr-un ritm sacadat. 

Vreau sa imi pun manusile care imi sunt mult prea mari si puloverul de lana care ma pisca... 
Vreau sa am nasul rosu si sa beau vin fiert cu scortisoara si mar, care sa-mi friga limba si sa
ma intepe pe gat. 
Vreau sa fugim prin zapada, sa ne impiedicam si ne aruncam pe patura de nameti.
Sa razi de mine ca mi-am acoperit si ochii cu fularul care imi ajunge de sapte ori in jurul gatului.
Sa rad de tine ca rosesti de la frig...

Sa fugim la munte cu trenul si sa facem cel mai fioros om de zapada... 
Sa poata fi vazut de la poalele muntelui... 
Sa vegheze drumul celor care urca...
Sa ii punem o oala mare si rosie pe cap 
si sa se pravaleasca pe noi ingropandu-ne sub un cearceaf de gheata.
Si vreau sa mancam supa incinsa in cabana si sa ne strangem multi, prieteni de munte, in jurul
unei chitari, care, pentru o seara doar, sa adune langa ea suflete necunoscute, legate doar de
sunet si omenie.

Sa imi spui o poveste si sa ascultam vijelia... Sa ne desparta de ea doar un teanc de trunchiuri de copaci stilizati... si o gazda primitoare. Sa urle dihanii afara si sa zgarie vantul geamurile, sa se amestece fulgii si sa danseze, iar tu sa-mi spui ca va fi bine si ca mai aduci o plapuma....

Vreau sa adorm atunci si sa nu visez nimic.... Si cand ma trezesc sa mai desenez putin cu degetul
pe geamul aburit de respiratia mea.

Festin medieval de senzatii

Sighisoara... e o lume paralela, un univers izolat, mototolit si aruncat in Transilvania. Sighisoara e un colt de pamant ghemotocit si imbrancit caruia ii sunt ticsite toate organele in cetatea care pentru cateva clipe pe ani renaste...

Urcam trepte in nestire, intrandu-mi gestul de a ridica piciorul deja in reflex... Felinare desprinse din timpuri medievale zaceau intr-o stare de betie, imbracate cu panze tesute din boabe de margaritar... palpaia o lumina timida, ruginita care varsa in casa scarii senzatia de loc uitat... continent virgin,
nepatruns de mizeriile lumii noi.

Si am urcat... 1... 2........174...175....176... mi-au parut doar 5 trepte...
Mirosea a lemn si ma pisca pe nas, inainte
sa plonjeze in plamani ca o povara...
Si eram doar noi doua. Ne tineam de mana, urcand....

In capul scarilor se facea o trecere subita de la senzatia de protectie si adapost indusa de acoperisul de lemn la o realitate violenta, o lumina cu probleme hormonale, isterica si cruda, inundandu-ne retina. Si aerul se misca altfel, nu mai gadila, plesnea cu furie, dezgolind trupuri, devorand carne si zgariind oase. Si eram doar noi doua. Ne tineam de mana, mergand...

Si dupa a fost bezna si liniste. Tacea si felinarul si vantul si noi mergeam... Ca si cum trecuseram granita spre un taram neumblat, uitat... Eram pe aceasi alee a cetatii, intr-un timp suspendat. Si noi mergeam asteptand... Nu stiam cu siguranta ce asteptam, dar stiam ca atunci cand se va intampla vom sti si vom pune punct asteptarii.

Brusc, acorduri si voci, soapte si siluete, umbre si lumini... Si noi nu mai asteptam. Ne-am asezat pe piatra cubica si denivelata care emana caldura.

Erati peste tot, nu va cunoscusem dar ne stiam...Nu va vedeam, dar auzeam fiecare rasuflare.
Cantati. Si ce frumos cantati, pierzandu-va ca intr-un ritual, asumandu-va un rol in piesa
de teatru fara scenariu. Si nu mai eram doar noi doua...

Timpul lasase din nou nisipul sa se scurga... dar cine il mai stia? Impunatoare, cu ziduri masive de piatra, zacea Biserica, arcuindu-se in jurul chitarilor pentru a le amplifica sunetul. Ei stateau pe scari. Noi pe piatra cubica...

Cate ore sau ani am uitat cu voi atunci nu mai stiu... Parca impreuna formam un organism
complex si parca tot ceea ce traisem sau gandisem pana in momentele respective imparteam toti, fara sa fi schimbat un cuvant sau sa va fi mazgalit vreodata trasaturile in minte...

Si au ramas acolo multe... multe amintiri si regrete... Au ramas in Sighisoara pe piatra cubica
din fata profanei Biserici... Cand am plecat eram doar eu.

Dormi?

Ascult radio piticova. E un radio simpatic cu iz de drumetie si vremuri uitate... cu mici defecte de transmisie sau zgomot de fundal, care imi aduc aminte de ultimul vin fiert cu muntele.

Mai scot cate o vorba trasa cu clestele pe mess.

E deja 2:31... o ora bizara... la 2:31 e ori prea devreme ori prea tarziu pentru tot ceea ce vrei sa faci...

Se aud tastele cum plescaie pofticioase la fiecare atingere...
Se aude si ceasul care ma cearta in fiecare secunda care trece si ma departeaza si mai mult de amintiri, ca un fel de metronom al rutinei zilnice...

Nu ma uit la tine pentru ca mi-e frica sa nu te trezesc privindu-te...
E bezna in camera, dar totusi disting obiectele din obisnuinta... Doar lumina asta pervers de puternica ce se emite din ecranu calculatorului iti arunca niste raze pe trup...

Imi aprind o tigare. Aud cum sfaraie tutunul la contactul cu focul ce il mistuie ca un ultim strigat, parca tatuand cu modele complexe hartia in care e invelita planta.

Te intorci, vrand sa ma ispitesti sa te privesc... in somn iti dezgolesti pantecele...
Nici nu trebuie sa mut ochii de pe taste ca sa te stiu...
Te stiu ca esti un infinit compresat, o haita de simboluri sub o aparenta umila. Esti un contrast si o contradictie...

Si ca un torent te trezesti si ma strigi, de parca visai tocmai ca eu nu te priveam...
Mi-e frica sa nu iti gresesc... Mi-e frica sa nu te intinez cu gandurile mele degradante...
Sau sunt doar egoista. Pentru ca simt ca esti mult mai puternica.
Mi-e frica sa nu ajung doar o naluca, uitata undeva in privirea ta ludica.
Poate asta e tot, un joc in care regulile se invata pe parcurs...

Te intinzi mofturoasa si apari intr-o armonie perfecta cu trupul tau, pe care il pierzi din nou in somn... parca absenta la toate framantarile mele ce mie imi par mai mult decat evidente...
Poate nici tu nu ma privesti, si poate chiar iti pui aceleasi intrebari...

Acorduri de saxofon evadeaza si se izbesc de peretii timpanului. In surdina clapele se succed cu un debit considerabil mai mare, ca o ploaie de sunet ce zdrobeste in coborarea ei alama.
Cu o intensitate ce creste pana la climax, saxofonul respinge atacurile cu un strigat. Mi se infioara spatele, de parca mici impulsuri electrice ar curge pe maduva spinarii, ajungand surde spre final...

Irisii imi fug, magnetizati spre tine. Acum visezi? Inchid ochii si ii tin sub lacat...

Alearga acum alta melodie, desprinsa parca din cutia prafuita de bijuterii a bunicii, cu un ritm sustinut, trist dar intelept, care accepta....

Nu rezist si privirea imi scapa pe fruntea ta... Coboara incet, descifrandu-te in cel mai mic detaliu, desenandu-ti harta si analizandu-ti relieful. Ating culmile sprancenelor acum, conturate si aproape simetrice. Si cobor,
impinsa de o himera inspre ochi...

Se termina melodia.
Trezita din somnul pe care nu sunt sigura ca l-am dormit, grabesc ochii iar spre ochii tai, pe care ii surprind inchisi...

Nu-mi spune ca tu ai dormit in toiul tuturor clipelor...

Pierdut pe un peron... Ofer recompensa!

Ma uitam la ei si afisam rictusul inconfundabil... Nu stiam daca era exact momentul sa rad, dar stiam ca nu trebuie sa ma ia pe nepregatite... Si ma uitam la ei... Si ma uitam prin ei si prin zecile de margelutze atarnate si de vise ingropate...

Mai luam o gura de bere... Imi pisca limba si obrajii pe interior... Se agita inca si o inghiteam in cantitati mari. Simteam cum se uneau particulele si formau un corp solid ce se batea cu peretii esofagului meu... Il impingeam si cu mai multa ura... Spalam tot pacatul cu un fum, care imi inunda trupul cercetand parca un loc nou, nedescoperit... dezbinandu-se in cat mai multe radacini care nu isi gaseau linistea pana nu imi intinau plamanii cu mazga lor. Abia apoi imi paraseau fiinta si isi incepeau ritualul aerian, imbratisand in cercuri diforme obiectele din jur... Fumul se mula si mangaia ispititor in drumul lui nociv fiecare obraz de la masa...

Eram departe de mondenitatile lor care musteau a ura... Imi alerga prin corp un tren de imagini si de fantezii... Si se derulau ca o istorisire a unei amintiri netraite, batand acelasi ritm pe sinele pe care am umblat de atatea ori incat de fiecare data descopar ceva nou.

Si te-am vazut... Erai atat de prost conturat incat umbra nu isi mai gasea locul si se agita in jurul tau. Stiam ca esti tu. Mi-ai batut la usa... Era trei dimineata. Cuprins de nerabdare ai daramat usa si ai gonit spre dormitorul meu. Te-ai oprit in prag cazut pe ganduri pentru o clipa, dupa care ai alergat fara ezitare spre mine. M-ai trezit in cel mai brutal mod posibil. Ai aruncat cu visele si somnul meu pe pereti. Mi-ai impachetat niste haine si le-ai mototolit intr-un rucsac. Eu nu am zis nimic. Te priveam cum te zbateai in jurul meu... erai beat de la excesul de sentimente. Erai plin de contradictii. M-ai privit si am stiu... Te-am luat de mana si am fugit... am fugit... am fugit... am fugit si fugeau cu noi versuri si lasam in urma chipuri si nume....

Si am ajuns la gara... Si am ajuns undeva... cu trenul de imagini... Nici noi nu stim unde... Undeva unde marea spala crestele muntilor si turturii plang, sclavi in fata soarelui...

Am mai luat o gura de bere... Si mi-am sters rictusul de pe fata.... Nu isi avea rostul... Am pierdut inca un tren.

Scrisoare

Iti scriu scrisoarea asta pentru ca vreau sa stii ca inca nu te-am lasat... Sunt inca aici... Si vreau sa stii exact cum a fost...

M-am nascut dintr-o privire... Eram mica si stiam doar sa ma joc cu cei din jur... Imi placea tot ce era colorat si avea beculete... Imi luau ochii micile atentii... Imi placea sa fiu rasfatata... Eram fericita in prostia mea, fiind mintita de toti cei implicati in cresterea mea. Aici nu vorbesc de Mos Craciun din pacate, ci de prefacatorie... Am mai crescut putin si am inceput sa realizez cate ceva despre cum merg lucrurile...dar aveam acelasi joc si aceasi dorinta in priviri...

Ca o mica paranteza, ai observat vreodata cum se joaca un copil? Ador sa ii privesc... Isi construiesc propria lor societate, traiesc sub aceleasi reguli si se coordoneaza mai bine decat adultii. Se supun unui lider sau isi respecta echipa, pe care au grija sa nu o dezamageasca... Se pierd complet de realitate imbratisand pentru cateva clipe o stare intre constient si subconstient... Pacat ca asemenea calitati lipsesc cu desavarsire adultilor...

Tin minte si acum cum ma alintau... Eram centrul atentiei peste tot si in fata oricui. Fiecare isi prezenta ofranda in fata mofturoasei mici... Apoi am ajuns o simpla obisnuinta. Am inaintat in varsta si am fost obligata sa invat sa ma descurc si singura. Deja nu ma mai tineau in puf, ci imi stricam frumusete de sandalute pe asfaltul imbacsit de vremuri al unui Bucuresti topit de caldura si indiferenta. Ma simteam inca dependenta totusi... Mai cadeam, dar aveam grija sa tip ca sa fiu ridicata.

Apoi a urmat un capitol decisiv din viata mea... momentul in care am invatat ce inseamna "socializarea" in sensul oamenilor cu buletin. Deja mi-era rusine sa mai umblu cu "mama"... Am renuntat chiar la sandalute si mi-am luat balerini... Imi traiam rutina mea care imi asigura linistea spirituala. Deja nu mai vroiam culori. Ascultam rock si mergea negrul... Si imi traiam rutina... Si imi traiam rutina... Si rutina a inceput sa ma roada... A inceput cu stomacul, si a urcat in plamani printre zecile sau chiar sutele de pachete de Pall Mall lights... apoi a ajuns la inima...

Si m-au ucis. Mi-au taiat radacinile si m-au ingropat in amintirile lor gri. Si atunci cum de mai scriu? ...afla ca si o amintire poate sa scrie... mai ales o amintire inundata de vina si regrete... probabil va fi altul sa-mi ia locul, desi gandul asta imi musca din piept... ma gadila totusi la orgoliu sa stiu ca amintirea mea va arunca o umbra rece si grava pe toti cei care vor urma...

Si daca voi reusi totusi sa renasc, ai grija de mine...
Si daca voi reusi sa ma adun din nou, lasa-ma sa cad si sa ma ridic singura...
Si daca....

Cu drag,
Iubirea.

Si a fost fuga...

Si am fugit mergand... Si m-am gasit la munte... Si muntele m-a gasit... :)

Cu cine?

Desi imi imaginam fuga cu totul altfel, in viata totul e cum nu ti-ai imaginat... Am fugit cu cineva pe care nu cunosteam pana in momentul respectiv...

Mda... Si daca era psihopat si te arunca intr-o fantana??

Cred ca faptul ca fugeam cu un necunoscut (pentru o zi... si fara conotatii romantice sau sexuale...) m-a impins si mai mult sa fac pasul asta... M-am trezit intr-o zi la gara in fata biroului de informatii.... Am asteptat o ora... "traficul"... probabil ca as fi plecat chiar daca nu ar fi aparut... probabil imi trebuia doar un imbold... imi trebuia doar un branci... :)

Si cum a fost???

A fost aer curat... :D

Mai vreau sa fug...

Eu nu exist fara complicatii... cu cat viata imi pune in fata mai multe obstacole cu atat imi doresc mai mult sa o infrunt. Nu exista nimic mai plin de conotatii negative pentru mine decat banalitatea. Uras zilele in care pur si simplu stagnez... bat pasul... prefer sa se intample ceva... chiar urat dar care sa imi puna in miscare toate puterile mele de rezolvare... Un fel de mind game... Ma joc. Atat.... ce e asa de gresit in asta?

Maine nu va fi niciodata azi...

Vacanta in care fug...

Vreau sa fug... Nu vreau sa-mi iau o Toyota Aygo, dar vreau "sa fac ceva monumental"... pentru mine. Vacanta asta promitea... Noul meu statut de cetatean in drepturi depline ma impingea cu gandul la noi posibilitati. Sunt majora. Asa si? Cu o zi inainte de ziua mea aveam considerabil mai putina minte, fiind deci inapta pentru a supune la o analiza riguroasa candidatii pentru diferite alegeri, pentru a conduce o masina, pentru a bea o bere (legal) sau pentru a-mi asuma raspunderea fata de faptele mele. Da uite-asa se intampla, ca in povestile in care tot incaleca si descaleca cineva sau broscoiul se transforma in ferrari (na, printu e deja last summer), ca fix de ziua mea vrejul de fasole o crescut si s-o transformat in constiinta si aptitudini si responsabilitati. Si de n-ar fi nu s-ar povesti...

Revenind la vacanta... Problema aici este ca vacanta de fapt nu promite. Nimeni nu mai promite. Eu am promis, dar schimbam deja timpul si intram in alt registru lingvistic... Problema aici este ca vacanta de fapt ameninta... E ultima! Si simt deja cum se tarasc limbile pe ceasu care ma chinuia dimineata anu trecut... si eu ma gasesc in aceasi stare letargica. Cea mai urata forma verbala ramane "o sa". "O sa" este un specimen des intalnit in limbajul colocvial, forma populara de viitor, si desi, aparent este o afirmatie, acest "o sa" are talentul de a auneca in sfera negatiei... "O sa" si "n-o sa" ajung deci sinonime, intr-o lume a promisiunilor incalcate.

Singurul "voi" din vacanta asta e "VOI FUGI!". Daaaa.... voi fugi singura undeva departe... voi lua trenul si ma voi opri unde vad cu ochii... voi cauta un loc in tara asta al meu... va fi ca intinerariul initiatic parcurs de eroi legendari ca achaeul Dan-Dionis (cat m-a chinuit, daca inca am flash-back-uri... )... ma voi afla pe mine intr-un loc in care nu m-am aflat niciodata... Cred ca voi savura fiecare moment mai ceva decat se lauda producatorii de ciocolata in reclame...

Sper ca O SA ma sune macar doi prieteni... mama sigur VA suna... mda, si poate O SA-i raspund... si O SA-i zic ca sigur, O SA ajung seara acasa...

EU vs TU

EU e o notiune prea universala, prea "trei-la-zece-mii", incat incercam sa-i dam cat mai multe conotatii personale. EU nu sunt EU... sau bine, nu sunt EU-l tau... Mi-as dori sa fiu martora la o conversatie in care se vorbeste despre EU, numindu-l EA... As crede ca EA este mult mai interesanta decat EU, chiar daca, in final, suntem una si aceasi faptura...Probabil, EU si-ar forma propria parere despre EA, chiar daca parerea lui EU este foarte departe de adevarata EA. Aici intrii TU, spunandu-i lui EU ce crezi despre EA... Ce rezulta din tot acest amalgam de personaje? Trei opinii diferite despre una si aceeasi persoana... EU. Dar Adevarul? Adevarul e probabil undeva la mijloc... Adevarul este in toate cele trei pareri... Adevarul e prea relativ pentru a putea fi tinut strans in palma... Adevarul este o entitate, asociat cu planeta Mercur, planeta ce, in tema natala, reprezinta facultatile intelectuale, expresia personala a individului. Adica EU. Adica TU. Pentru ca TU esti EU cateodata...

Dar, in fine... Cine este acest contestat EU si de ce e in stare?

EU oscilez intre foarte multe stari de spirit. Nu voi sti niciodata procentele de fericire, tristete, sictir, nervi sau plictiseala ce imi alcatuiesc starea de moment (asta vorbind in linii mari). Sunt jumatate colerica, jumatate sangvinica. Sunt un amestec de mentalitatii, zodii, intamplari, experiente, gusturi, noroc.... ca TU, de altfel. Sunt cea pe langa care treci in fiecare zi sau cea pe care o vezi o singura data in viata. Merg cu autobuzul. Invat sau nu. Nu stiu sa gatesc, sa spun mereu adevarul, sa imi tin ordine in camera, sa te uit sau sa te tin minte. Vorbesc prea mult cateodata, cateodata "n-am haz", sunt rautacioasa sau sadica... uneori... ascult la usi sau nu ma intereseaza ce se intampla in jurul meu... Sunt ca TU, dar suntem atat de diferiti... Eu rad, plang, tip, fug, cad si ma ridic, topai, sunt copil... sau gandesc matur?! TU? TU se ascunde pentru ca EI s-au chinuit sa il stearga pe TU cu guma din manualele de istorie personala... Hehe... EI nu stiu ca EU a scris cu pixul inca de pe vremea lui NOI...