Vi Se intampla si voua...

Vi Se intampla tuturor...
Cand eram mici construiam castele de nisip cu luptatori greci, bombardam musuroaie de furnici
cu aerul de la pompa de bicicleta, conduceam avioane din frunze care aterizau pe Soare...
Eram seriosi si responsabili cand salvam printese de la innec si niciodata nu ne temeam de Spani...
Eram, poate, mai logici si mai organizati decat suntem acum...
Eram, sigur, mai frumosi si mai fericiti...

Au trecut ani de atunci... ani care au asternut praf si riduri pe chipurile de cauciuc ale papusilor chinezesti...
Au trecut zambetele si au pierit Ilenele... s-au trezit Frumoasele si s-au uitat in oglinda. Si-au dat cu ruj... Au incaltat pantofii rosii ai mamei... Si-au agatat de gat ghiulele colorate...
Au trecut... nu Vi Se pare?

Ti-am desenat o cutie... O cutie in care gasesti si Flori si Baobabi... 
E o cutie de carton, veche si murdara... genul de cutie in care probabil ai alergat si te-ai impiedicat... e genul de cutie de carton care juleste genuchi si pe care nu o uiti niciodata...

Caut usa ta.
Imi dau seama ca e a ta pentru ca miroase a scortisoara si portocale si cateodata e rosie...
O sa iti las desenul pe jos.
Daca il vezi, sa nu calci pe el...
Ridica-l...
Uita-te pe fuga macar la el...
...si adu-ti aminte de vremea cand tuturor Vi Se intampla.
Impatureste-l si ascunde-l in portofel...
pe langa biletele la concertele zmeilor cu chitari din praf de tunet si bonurile sterse de la super-market.

Poate cateodata o sa ai nevoie sa ti se intample... si poate o sa gasesti tot ce iti trebuie in cutie.

  Entry-ul de astazi este dedicat unui Om care a trecut prin batalii seculare cu pitici incorsetati si care a invatat ca voua
Vi Se intampla mai rar... Acum te intrebi daca e vorba de tine, nu?

Mozaic dezordonat de cuvinte...

Ma enerveaza ca nu sunt niciodata in stare sa imi tin ordine in camera. Las lucrurile sa isi dezvolte un ecosistem, aparent haotic, dar caruia reusesc sa-i deslusesc trasaturile.
Regula de una simpla, e ca, intotdeauna, ce caut e sub tot ceea ce nu ma intereseaza, ascuns, supunandu-ma la tot felul de probe cu zmei si balauri pana sa reusesc sa apuc un colt... sa imi plimb buricele degetelor pe fibra aspra,
sa recunosc fiecare petic... 
sa cobor si sa urc in incercarea mea de recunoastere, desenand o harta mentala cu prapastii, pesteri si comori...
Se impune sa ma innec cu cea mai mare imbucatura de aer, si sa risc... Am ales.
Sigur tu esti, oricat de bine te-ai ascunde...

Cateodata gresesc...
cateodata e alta culoare, calitate impalpabila, care poate fi deslusita doar cand o privesti in cea mai pura si rece lumina... cateodata e bine sa te uiti la lucruri in lumina aruncata de becul de la frigider...  dar pare atat de absurd...

Am in camera gramezi de hartii scrise cu ani in urma si mototolite...
am prieteni paienjeni, care tes margaritar in jurul clapelor de la pianina intinata de mainile
care au visat pe muzica ei odata... am peretii scorojiti de urmele de la afisele lipite cu scotch si rupte dupa ce "am crescut"... In camera mea zace fum de la betisoarele arse iarna trecuta....

Cateodata reusesc...
cateodata imi imaginez ca am o masina de tocat carne si un aspirator... 
Atunci ma uit in jur, si camera mea e goala, ca o foaie alba care asteapta sa scrii prima fraza...
Cu atat e mai greu, pentru ca ai ajuns la punctul in care realizezi cate posibilitati ai,
si nu stii daca sa alegi sa scrii cu creionul, cu stiloul sau in tus...
Daca nu dadeai cu aspiratorul, sigur gaseai o scrisoare aruncata de la care sa pornesti...

Nu trebuie neaparat sa te apuci din nou... Poti sa lipesti foile, sa intelegi culorile si sa faci un mozaic...

Campania de Plantat Canapele

Alearga Lumea, depasindu-ma cu mult in fuga lor dupa infinit... Eu stau.

Am o prietena musca. 
Se invarte, modeland in zborul ei opturi orizontale... 
Ameteste atat de mult incat, dupa ce inchide cifra cu o ultima sfortare de aripi,
i se pare ca atinge noi culmi, iluzorii, de unde celelalte muste se pierd, ca niste puncte
mazgalite pe o foaie ascunsa in carul cu fan...

Vede Lumea, tinand ochii inchisi si nu realizeaza ca sunt prinsi intr-o sfera... Eu observ.

Imi deschid o Canapea undeva in centru...
O sa o vopsesc in gri si voi ipoteca vise. 
Le voi strange pe toate intr-un sac si le voi pune la invechit... 
O sa pun si o sticla de vin, pe care o pastram pentru "o zi speciala"...
Si noaptea, inainte sa ma intind pe Canapea, in timp ce voi continuati cu fuga voastra in sens giratoriu, ma voi imbata cu povesti din sacul meu
 si imi va creste barba pana la genunchi.
O sa imi scrie copiii scrisori si o sa ma roage sa le aduc soldatei de tinichea
si printese in costum de balerine de Craciun...

V-ati vandut visele...

El s-a asezat pe Canapea si nu si-a uitat visele.
Poate cateodata toti avem picioare de lemn, dar atunci cand fugim se scurteaza...
Am invatat ca Lumea are picioare scurte.
El a propus Canapele pentru toti...
Luati un loc si o gura de vin....
R.A.T.B.-ul, seful si profa de romana intarzie ora asta...

p.s. infinitul e mai aproape atunci cand stai si observi...
realizezi, poate, ca e mai bine sa te invarti in patrat...
...acolo incape chiar si un coltar :)

The Awful Truth

O sa ma laud putin si o sa va arat ultima editare... de fapt sunt doar niste pensule in photoshop... Idea oricum nu e menita sa atace pe nimeni, stit ca puteti da mereu "rotate image" ;)
So, this is what I made this morning... I'm kind of numb...

[mai multe imagini aici]

Povestea piticului care nu ajungea la pedale... sau cum sa zbori cu o singura aripa...

Se ia un mar, doua scobitori, seminte de stele si o lingurita de vise.... si gata... 
..daca sufli si te dai de trei ori peste cap ai un pitic... un pitic pe creier...
Nu exista lucruri magice...
nu exista printi pe cai albi si broscoi de pupat... 
nu exista trucuri si vrajitori fara oglinzi ascunse sau papusi cu sfori...
poate nici noi nu existam decat pe creier, legati spate in spate cu piticul...

Te inneci din nou cu licorile tulburi... E poate singura cale prin care piticul ia fraiele... 
Se aseaza sus pe cel mai inalt pisc al gandirii, poate chiar se urca in turnul de fildes, si de acolo, iarba e mai verde, curtea vecinului e mai mica si tu poti sa fi Batman in straie de calugarita...

Mai ia o gura si calugarita incepe sa isi deschida lasciv nasturii la roba... e demi-sec... piticu deja se pregateste de un salt din turn...

Am visat aseara ca zburam... "M-am facut avion" si planam intr-un cer violet... Era violet pentru ca asa vroiam eu sa fie... Asa vroiam eu sa il vad... Nu exista nici macar culori, ci e vorba de raze de lumina dominante... e o iluzie... de ce e normal ca natura sa fie verde si cerul albastru? Pentru ca asa am vazut-o toata viata?! Poate daca am face o campanie de vopsit frunzele in rosu, cei care s-ar naste acum ar trai cu impresia ca asa a fost dintotdeauna... Ce ciudat ca toata viata ti se poate schimba intr-o clipa...

Ce cliseu, pacat ca mai pica avioane sau mai aluneca pitici peste balustrada...

P.S. Am gasit o cheie pe strada... e mica, indoita si botita, dar poate deschide ferestre... ;)

Esente tari si ceai la Vasiliada...

Si am ajuns acasa.... Acasa.... unde au sens toate si unde poti sa scuipi pe strada...

Si poate Bucurestiul nu are nimic...
poate nu are magazine cu aromaterapie si sclipici...
poate nu are statui pe frontoane incoronate cu litere aurii... 
poate nu are zambetul pe buze si esarfa rouge.... 
poate e un oras auster si gri ca o guvernanta cu ghetute pana la 
glezna si fusta apretata... 

...dar poate sunt ei orbi...

...dar poate Bucurestiul nu se deschide in fata tuturor...

Orasul meu e mic.... mic de tot. Daca esti in fata Parcului Tineretului si intinzi mana acoperi cu degetul mare tot Intercontinentalul si ciupesti putin si din magazinul Unirea.
Orasul meu e atat de mic incat ar incapea tot intr-un glob de cristal pe care daca il intorci vezi cum ninge peste strazile lustruite cu guma de mestecat.
Orasul meu are mainile murdare de ciocolata si bea ceai cald cu miere si lapte la Vasiliada.
Orasul meu are geamuri mici mici si scorojite cu obloane crapate prin care, daca tragi cu ochiul, vezi comori de pirati si gandaci de bucatarie care construiesc palate.
Orasul meu are strazi mici si inghesuite baricadate cu multe caramizi rosii si locuri vrajite incorsetate intre edificii cu snur gri.
Orasul meu are usi cu gauri in care au fost batute cuie care au scos alte cuie...
si alte cuie... 
si alte cuie...
atat de multe cuie incat am construi un Tour Eiffel cu doua moturi...


In fine... Orasul meu e un adolescent la pubertate, cu cosuri, gafe si vise mari... cu revistele porno ascunse in manualele de mate si cu carti semnate de Cioran pe care le citeste cand se scufunda in spuma din cada.... Orasul meu e un adolescent cu parul ravasit si care roseste...

Orasul meu sunteti voi... si cateodata eu, cand nu fug...

P.S. Esentele tari se tin in sticlute mici... mici de tot... care incap intr-un glob de cristal...